Călătorim împreună două sute de kilometri. Eu conduc, în dreapta mea stă vărul Theo, olandez de ăla cu “van” în nume, în spate stau ei. El are 27 de ani, 1,95, brunet, absolvent de studii superioare (master), angajat la stat. Ea are 26 de ani, 1,75, e blondă, foarte frumoasă, absolventă de studii superioare (master), angajată la stat. Sunt iubiţi şi locuiesc împreună, el e din Braşov şi s-au lipit de noi să-i ducem în weekend până la părinţii lui.
Conversaţia stagnează, eu am poveşti mitocăneşti, Theo râde cu ochii în smartphone, ei au un aer rece, superior. Atunci întroduc în cd player “Căldură mare”, în lectura lui Marin Moraru. Observ în oglinda retrovizoare că au ciulit urechile şi au un aer amuzat. E de bine, îmi zic. Cum uneşte cultura oamenii, dom’le… Am şi crescut în ochii lor, nu-i aşa, acum că au văzut că apreciez valorile acestei ţări, eu, o venetică.
Se termină “Căldură mare” şi pun “Două loturi”, tot în lectura lui Marin Moraru. Theo observă că ai noştri companioni de drum sunt de-a dreptul hipnotizaţi şi mă întreabă despre ce e vorba în piesă. Îi povestesc rapid în “olandeză” încurcătura lui Lefter cu biletele şi mă întorc apoi către cei doi: “i-am făcut un rezumat, dar n-are cum s-o savureze cu adevărat”. Ei dau din cap înţelepţi, fără să scoată o vorbă.
Ajungem la Braşov şi opresc în faţa blocului indicat de tânărul domn. Primesc mulţumiri grăbite, uşile se deschid şi cei doi rămân cu câte un picior coborât din maşină. Şi stau aşa, privind spre bordul maşinii. Secundele trec şi mă gândesc că se pregătesc să ne invite sus. Îmi compun un set de scuze în cap şi mă întorc către ei, pregătită de fandare. Nu, n-au de gând să ne invite nicăieri, ascultă “Două loturi” şi nu se îndură să plece, intuind că finalul e undeva aproape. Privirea mea îi trezeşte, şi se hotărăsc să coboare. Ea mă întreabă, totuşi, cu o voce gâtuită: “Şi cum se termină până la urmă?”
